Puteam sa simt luna cum mangaia gradina din jurul meu, o puteam simti adanc in sufletul meu, ma facea sa ma simt mic si singur, dar in acelasi timp puternic, animalic… lupul din mine simtea nevoia sa dea capul pe spate si sa urle, sa urle catre astrul iubit, adorat inexplicabil si ravnit. Ma simteam singur in gradina ce se intindea dincolo de umbrele intunecate ale gardului inalt, marginit parca doar de norii negrii si rauvoitori ce pareau ca izvorasc direct din cosmarurile mele; nu stiu cand am trecut prin poarta inalta si cum am ajuns pe aleea luminata de lampadare cu lumina tremuratoare si pala, asezate in asa fel incat puteam doar ghici daca dupa urmatorul colt voi gasi lumina lor sau doar intunericul apasator ce simteam ca intra in adancul meu. La fiecare pas simt pietrisul sub talpi, intepator si rece, ma uit in jos la talpile mele goale si nu-mi pot da seama ce caut eu acolo descult. Incerc sa-mi aduc aminte ceva, si nu pot sa-mi dau seama ce, merg in continuare in linistea sfidata doar de pietrisul de sub picioarele mele si de clipocitul apei. Apa pe care nu o vad, dar o pot simti, ii pot simti mirosul, aproape ca o pot atinge dar nu o vad. Dupa inca cativa pasi aleea coteste dupa un palc de arbusti ciudati … Imi ajung doar pana la urma dar arata batrani, maturi, de parca ar fi acolo de secole. Atunci imi dau seama unde sunt, sunt intr-o gradina japoneza, dar nu exista astfel de gradina in orasul meu, ce caut acolo, cum am ajuns acolo, de ce nu-mi aduc aminte cine sunt, de ce lupul din mine simte nevoia sa urle, sa sfasie de parca ar fi inchis intr-o cusca? Merg mai departe, poate raspunsul se gaseste in gradina asta fantastica, fantastica pentru ca este exact asa cum am vazut-o in poze, asa cum mi-am dorit-o sa fie, dar totusi atat de … rece. Pasii ma duc incet, aproape cu o vointa a lor, catre un lac si un pod lung, luminat de aceleasi lampadare timide. Ce pod ciudat, se termina dupa cativa metrii, pare ca a fost pur si simplu lasat asa, neterminat, ca o imagine ce-ti trece prin coltul privirii, dar nu reusesti sa o vezi cum trebuie, ramane doar senzatia .. asa se termina si podul, brusc, te lasa cu dorinta de a vedea si restul.
La capatul podului statea ea, nemiscata si tacuta. Parul negru ii cadea pe umerii aproape goi, acoperiti de un kimono rosu cu flori de tcires brodate subtil in testura ce parea inmuiata in sange. Ochii larg deschisi ma urmaresc, privirea ei ma cheama, dar buzele ei rosii, atat de putenic conturate pe pielea incredibil de alba, raman tacute, mainile cazute pe langa corp nu schiteaza nici un gest. Un fior electric trece prin mine, nu pot scoate o vorba, lupul din mine a ramas si el fixat in ochii negrii, adanci si captivanti. Ma apropii de ea, pas dupa pas si nu pot sa fac nimic, nu pot sa ma impotrivesc, nu vreau sa ma impotrivesc. Ajung langa ea, ii simt parfumul cum imi inunda narile, fata mea aproape ca atinge fata ei, rasuflarea mea se revarsa pe sanii ei de marmura ce se vad in decolteul adanc al kimonoului sangeriu, mana se ridica singura, aproape fara sa realizez… Ii ating fata si un fior rece, de gheata, ma strabate, simt … frig. Lupul se incolaceste in mine, nu mai spune nimic, tremura de frica in timp ce eu tremur de excitare si teama, o senzatie viscerala ma strabate, imi face ca fiecare fir de par sa se ridice, imi simt rasuflarea accelerata cand mana mea coboara pe sanul ei. Carnea ei este atat de rece, pare moarta, fara caldura, dar atat de moale si fina la atingere, atat de excitanta.
In acel moment simt cum mana trece prin kimono, incepe sa se incranceneze pe sanul ei, pare ca se topeste in carnea ei, sa se afunde spre inima ei, vreau sa o retrag si nu pot, se afunda in corpul ei ca intr-un vas cu apa, se opreste pe inima ei pietrificata. Simt cum caldura imi paraseste mana si ii incalzeste inima, simt cum incepe sa bata in palma mea, tot trupul ei se incalzeste. Un oftat ii iese din pieptul ce pare sa respire pentru prima oara in ultima mie de ani, cu pofta, tanguitor, doritor. Mainile ei ma cuprnd incet, imi apropie buzele de buzele ei, se incalzeste de la focul mocnit ce pare sa curga din mine in ea, simt cum lupul din mine se zbate, incearca sa ma faca sa fug de acolo… Vreau sa fug, dar nu pot, imi este frica si in acelasi timp sunt teribil de excitat, dar rece, rece ca o piatra, rece ca moartea ce se strecoara usor in sufletul meu si imi supune lupul…
Deschid ochii, mana mea tremura si incearca sa nimereasca butonul de oprire a ceasului. Am visat, totul a fost doar in capul meu, cel putin asa cred. Ochii imi cad pe posterul cu gradina japoneza, visul meu, pe schitele Inei, schitele casei noastre, ce o vom construi. Din bucatarie se aude zgomotul ibricului si se simte miros de cafea; in prag apare Ina, in kimonoul scurt si rosu ce ii lasa picioarele superbe libere. Se uita la mine, sprijinita in tocul usii, imi zambeste scuturandu-si parul negru de pe umerii goi.
-Iar ai avut cosmarul ala iubitule? Cafeaua e gata, hai ca intarzii la munca.